Un arici, doi arici…………

Un arici a plecat la pescuit. Și merge el ce merge pe un deal să ajungă la lac, acolo unde se zbenguiau peștii în apa cristalină. Îl chema Emil și era tare fudul de numele lui. Era artă în stilul său de pescuit și când arunca momeala în apă trezea peștele din somn. Noroc pe sărmanii pești, că Emil era cam leneș. Se ducea rar la pescuit pentru că nu-i plăceau râmele. Erau prea nervoase pentru stilul său de a fi. Și îl deranjau și când le purta în pungă. Se frecau toată ziua între ele, se agitau, se lungeau și se ghemuiau de parcă erau sucite. Așa că le căra mai rar. Doar atunci când îi era poftă de pește. Azi s-a sculat de dimineață. A săpat toată grădina, până ce a prins câteva roșcate. Tare se mai ascundeau pe sub un pietroi pe care tocmai ce l-a adus la lumina soarelui. Era un pietroi îngropat în bălegar de când lumea și pământul. Bine că l-a văzut la timp, că strica și cazmaua asta și alta chiar că nu mai avea. Acum, bucuros, Emil zburda către vale pe panta dealului ce stătea în calea fericii sale. În fața sa se arăta norocul. Norocul ce înota în baltă și pe care era pe cale să-l descopere. Roșcatele erau nervoase. Se agitau în cutia de chibrit în care le înghesuise la grămadă. Mai erau câteva firave, aproape albe și parcă lipsite de viață. Le-a luat și pe ele. Nu se știe niciodată de unde pică norocul. Dacă pica un pește cu dinții mai mici, care nu putea strânge cu putere roșcata? Cu una de-asta moale mai mergea. O molfăia până se prindea Emil. Prindea de băț și arunca peștele tocmai sus pe mal, să-l bage în traistă. Așa se gândea Emil până ce ajunse pe mal. Apa era tulbure și calmă. Se întoarse pe partea cealaltă și și-a adus aminte că nu și-a luat pastilele. La naiba, zise trist, Iar m-am visat scriitor!

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*