Ce ne mai spune Cristoiu ?

Gîndul de miercuri, 2 ianuarie 2019
Caragiale nu credea în puterea Presei!
Înainte de 1989, gazetarul Caragiale a fost aproape trecut sub tăcere atît de presa oficială, deosebit de generoasă la aniversările marelui prozator din ianuarie 1952, cît şi de critica şi istoria literară, axate exclusiv pe artistul Caragiale.

Explicabil.
A vorbi de gazetarul Caragiale înseamnă a aduce în discuţie realitatea politică de sub Carol I. Puteau fi semnalate comentariile scriitorului la faptele mici şi mari ale perioadei – de la căsătoria lui Ferdinand cu Maria, pînă la alegerile parlamentare – fără referiri primejdioase ideologic la monarhie, la votul liber, la partidele politice, la lucrările Parlamentului?

A vorbi de gazetarul Caragiale înseamnă a aduce în discuţie avatarurile omului Caragiale, de la un partid la altul, după cum i se părea că ar fi avantaje nu numai financiare, dar şi politice, toate sub semnul unui adevăr incomod pentru publicistica proletcultistă:
Marele scriitor a rîvnit şi el, ca tot intelectualul român, la un post în administraţie sau chiar în Parlament.

Asemenea tuturor marilor figuri ale trecutului, Caragiale era şi el văzut de propaganda oficială doar sub aspectele unei statui în viaţă.
Micile şi marile slăbiciuni ale omului nu puteau fi trecute în revistă fără riscul de a contrazice flagrant cultul eroilor intelectuali.
În fine, critica şi istoria literară se supuneau prejudecăţii potrivit căreia Caragiale a făcut gazetărie ca să aibă şi el acolo cu ce să-şi întreţină existenţa, şi nu la modul serios, cum s-a întîmplat cu literatura.

Şi, totuşi, Caragiale a fost un mare gazetar, unul dintre cei mai mari ai noştri.
Redactor şi redactor-şef, proprietar de gazete, colaborator pur şi simplu, făcător de publicaţii şi, lucru deosebit de important, unul dintre cei mai profunzi analişti ai măreţiei şi decăderii presei noastre.

Întreaga sa viaţă trădează un gazetar autentic:
Profesionist desăvîrşit, conştient că desfăşoară o activitate care merită nu numai talent, dar şi trudă.
Cu toate acestea, ori de cîte ori a avut prilejul, Caragiale şi-a bătut joc de exagerarea pompoasă a însemnătăţii presei, susţinută de jurnalişti.

Pe vremea sa, ca şi acum, gazetăraşi de tot soiul, publicişti din turma lui Rică Venturiano, produceau pe bandă rulantă cuvinte umflate despre puterea presei, despre locul şi rolul presei în societate, despre cît de mult putea influenţa presa realităţile din jur.
Caragiale s-a definit în viaţa şi în opera sa prin spaima faţă de cuvintele mari, faţă de vorbele „umflate“, cum le poreclise el, din toate domeniile: din politică, din presă, din amor, din literatură.

Sub acest semn, n-a ratat nici o ocazie de a înţepa cu acul de satiric baloanele şi balonaşele care umpleau spaţiul politico-mediatic al vremii sale.
Ironizarea vorbelor mari despre puterea presei dă naştere unei capodopere a publicisticii lui Caragiale, uşor de înscris în creaţia literară a satiricului, deşi criticii şi istoricii literari o aşază în hotarele stricte ale gazetăriei.
E vorba de articolul (nesemnat, dar identificat de Şerban Cioculescu) „Însemnătatea presei“, din Moftul român, an I, nr. 21, 11 aprilie 1893, o capodoperă de ironie tipică privirii lui Caragiale:

„Adeseori auzi pe unii sceptici, cari nu cred în nimic, cari nu vor să înţeleagă că omenirea are o menire, susţinîndu-ţi că invenţia tiparului a dat între altele omului şi mijlocul de a-şi arăta dobitocia şi a-şi exercita perfidia; că presa liberă este adesea un testimoniu de paupertate intelectuală a unei naţii şi un document de rele năravuri şi rele apucături. Uită însă scepticii să socotească marile avantaje ale presei.

Un exemplu recent le va astupa gura. Iată-l:
Gheorghe Marin, un om modest pînă alaltăieri, devenit astăzi ilustru, «a fost omorît şi chinuit, torturat şi asasinat de comisarul Creţu».
După ce l-a ucis, comisarul asasin a pus cîţiva zbiri de au luat cadavrul şi l-au îngropat noaptea.
Ce ar fi devenit nenorocita văduvă şi orfanii victimei, dacă nu era, gata la postul său, santinela neadormită a opiniei publice, presa?

Din norocire pentru Gheorghe Marin şi familia, presa a aflat această tragică împrejurare, şi cu toată sinceritatea şi buna-credinţă de care este capabilă a dat alarma cu atîta energie încît asasinii au trebuit să bată-n retragere.
Ei, îngroziţi de descoperirea infamiei lor, s-au dus în toată graba la locul unde îngropaseră pe mort, l-au dezgropat şi i-au dat drumul, ameninţîndu-l însă că dacă va spune cuiva cele întîmplate îl omoară şi-l îngroapă iar.
Şi astfel, graţie glasului puternic al presei, Gheorghe Marin a fost redat familiei sale şi societăţii.

Suntem în dulcele Paştelui; să zicem cu toţii:
«Gheorghe Marin a-nviat!
– Adevărat a-nviat!»”

(Din volumul De la Fondul Antonescu la conturile lui Ceaușescu)

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*